În compania unei cafeluţe aromate

December 16, 2008 irinaursu

ceasca-cafea1Astăzi e sâmbătă, 15 noiembrie 2008. De dimineaţă hotărăsc să fac ordine în biblioteca bunicii care deja este şi a mea. Nu mă apuc deodată de cărţile mele ci mai întâi încep cu cele mai vechi şi mai prăfuite care stau în umbră în colţul din fundul bibliotecii. Toate sunt grele şi groase, bunica iubea să le citească şi apoi să le pună la colecţie. Şterg praful de pe cele mai mici apoi de pe cele mai mari şi deodată dau de o minunată carte de culoare roşie, puţin mai prăfuită ca celelalte. O iau în mână, o răsfoiesc şi brus cade o foaie îngălbenită. O iau de jos, o deschid şi fără să mă întreb îmi dau seama că e o filă din Agenda bunicii. Sus în colţul drept al foii scrie cu litere mari „În compania unei cafeluţe aromate”. Curioasă mă aşez în fotoliu şi încep să o citesc.

 

În compania unei cefuţe aromate

„E duminică, 15 noiembrie 1962, cea mai preferată zi a săptămânii. E deja seara, stau în canapea cu cartea de culoare roşie în mână şi privesc jocul vesel al flăcărilor din cămin. Sunt singură în casă şi în seara asta hotărăsc să o petrec într-o atmosferă plăcută şi în compania unei afeluţe aromate.

Afară adie mirosul de toamnă, vîntul de seară mă trezeşte puţin dezmorţindu-mi întregul corp, sub picioare aud foşnetul frunzelor iar în depărtare văd lumina de la ferestrele vechiului restaurant „Chişinău”. Chiar dacă sunt la vreo câţiva metri de la restaurant, aud sunetul fin al beculeţelor din prag care stau atîrnate deasupra uşii de la restaurant şi numai vîntul le poate dirija în semn de „Bun Venit”. Cu o faţă hazlie, Don Pedro, vechiul prieten şi barmen al resturantului mă întâmpină cu o respectuoasă aplecăciune, îmi spune „Bună seara”, îmi deschide uşa şi intră după mine, mă ajută să scot paltonul, îmi pune pălăria la cui şi mergînd pînă la masa la care deobicei îmi petrec astfel de seri singuratice, tocurile mi se cufundă în covorul pufos şi roşu.

Înăuntru e cald şi plăcut, stau singură la masa de lîngă fereastră şi privesc împrejurul atât de drag şi apropiat mie. Sunt la vreo 4 ani de când vizitez acest restaurant dar aici nu s-a schimbat nimic. E acelaşi miros îmbătător şi aromat de cafea, stau atîrnate aceleaşi draperii de un roşu închis dar atât de îngrijite şi noi. Din acesta îndeletnicire mă trezeşte chelnerul cu întrebarea: „Ce ve-ţi comanda?”. Îmbrăcat la patru ace, în alb şi negru, grijuliu ţinînd în mâna dreaptă o foaie şi un pix, iar în cea stângă ţine atârnat un şervet de un alb imaculat. Comand ca deobicei o cafea şi îmi continui reflecţiile. Sunt liniştită, cred că mă linişteşte acest roşu care predomină în restaurant, feţele de pe masă, scaunele care sunt acoperite şi ele de un bordo catifelat şi chiar şi aceste roze care stau ca accesorii pe mese. În sală e semiîntuneric, numai lămpuţele de pe mese reflectă lumina şi mai sunt şi cîteva pe pereţi. În acest design roşu cu puţină luminozitate ar fi trebuit să fie întuneric, dar nu, toate sunt combinate într-o armonie perfectă.

În jurul meu mai sunt câteva mese, la una din ele stau o pereche tânără, la alta 2 bărbaţi şi o femeie, la alta un grup de tineri, toţi vorbesc aprins dar parcă în şoaptă pentru a nu suprapune notele melodioase de la pianul din colţul restaurantului. Lângă pian stă un havuz cu pietre şi păsări artificiale, sunetul apei se împleteşte cu cel al notelor muzicale. Cântă o muzică clasică şi…, şi în sfârşit mi se aduce cafeaua. Din ceşcuţa mică de aceeaşi culoare roşu, aroma cafelei nu mă lasă indiferentă.

Stau deja de o oră în compania notelor de la pian, în comania vecinilor de la mesele dimprejur, în compania acestui elexir care îndulceşte viaţa, nu pot spune că e o seară singuratică, până şi luna care se reflectă în fereastra din faţă nu mă lasă singură.

E deja târziu, mai aud paşii grăbiţi ai chelnerului, în locul tinerilor din dreapta stau alte persoane, vîntuleţul de după fereastră s-a mai potolit, s-a lăsat întuneric şi luna abia-abia se mai vede prin crengile copacilor de după geam.

Mie greu să părăsec acest locuşor al paradisului, şi totuşi trebuie să plec. Don Pedro mă ajută să-mi pun paltonul, îmi dă pălăria şi mă petrece pînă la ieşire. Se aud beculeţele, de data acesta în semn de „La revedere”, şi mă îndrept spre casă în compania frunzelor şi în lumina lunii de toamnă”.

 

Hmmm…, ce interesant, stau în ceeaşi cameră, lângă cămin, în aceeaşi canapea unde au fost puse pe hârtie aceste gânduri, sentimente, trăiri. Ce bizar, parcă o am pe bunica lângă mine sau mai bine spus parcă am nimert eu în anii aceea. Mă gîndesc că afară tot e toamnă, e aproape aceeaşi dată şi chiar aceeaşi zi. Fără să-mi mai continui ordinea, numai stau pe gânduri, îmi pun haina şi plec la acelaşi restaurant „Chişinău”.  

Vînt de toamnă, miros de iarnă, văd luminile de la restaurant, dar nu aud niciun zvon, nu mai sunt beculeţele din prag şi nici Don Pedro nu mă întâmpină. Intru lejer, las haina la vestiar, mă aranjez în oglină, ridic cele 5 scări şi mă aşez la masa de lângă fereastră „Oare la masa aceasta să fi stat bunica mea?” Nu simt miros de cafea, ci mai degrabă miros amestecat de bucate. Interiorul s-a schimbat dar nu mult, mai bine spus s-a schimbat culoarea care predomină în restaurant, acum totul e verde: covorul, feţele de masă, aşternutul de pe scaune, până şi şerveţele de pe masă bat într-un verde pal. „Poftim meniul”, aud un glas în stânga mea. Nu încalc tradiţia şi comand şi eu o cafea. Nu pot spune că chelneriţa arată la patru ace, nu are nici pix, nici foaie şi nici şerveţelul imaculat despre care scria bunica.

Restaurantul e aproape gol, sunt la vreo 14 mese  şi nici o persoană. Pe pereţi stau echibane din flori albe cu petale verzi, straniu în scrisoare nu erau descrise oglinzile. Caut cu ochii pianul şi havuzul, nu se aud nici note şi nici sunetul apei curgătoare. Mi se aduce cafeaua „Mai doriţi ceva?”, amabil mă întreabă chelneriţa, „Nu mulţumesc, doar atât”, răspund eu.

Parcă e altfel, nu mă simt ca în povestioara bunicii unde era lume, muzică. Mai aştept, dar nu mult, mă prinde plictiseala. Îmi termin cafeaua şi ies, iau haina de la vestiar şi plec, dar voi mai reveni, poate peste un an, sau poate peste cinci, nu ştiu.

Merg spre casă şi sunt mulţumită că am fost  martoră a intersecţiei acestor ani, ani de tinereţe a bunicii ani de tinereţe ai mei.

Entry Filed under: Uncategorized

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Trackback this post  |  Subscribe to comments via RSS Feed

Pages

Categories

Calendar

December 2008
M T W T F S S
     
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Most Recent Posts

 
%d bloggers like this: